Jurnal din timpul pandemiei

De două săptămâni încoace simt că îmi fac meseria. De medic... Îmi era dor de cu mult mai mult, dar este bine şi aşa, pentru început. Pandemia asta ne-a dat peste cap mai toată activitatea. A trebuit să ne adaptăm la activitatea online, atây cây se putea. N tu activitate față în față, nu tu interacțiune directă... Partea bună era că în ceea ce privește documentarea profesională am fost scutită de niște cheltuieli legate de deplasări, innclusiv economia de timp pe lângă cea de bani. Așa că am înregistrat la categoria cursuri și simpozioane o activitate într-un an și chiar mai puțin, o activitate cam cât fâceam în 4-5-6 ani normali. Și încă nu am intrat în forță chiar de la început, ci mai spre vară. Dar la un momentan am ajuns la un soi de saturație. Dar nu am avut încotro. Pe lângă faptul că îmi place studiul, altă variantă de studiu decât biblioteca, librăriile și mediul online nu aveam. Îmi lipsea însă interacțiunea directă cu oamenii, fie si respectând restricțiile de rigoare. Așa c...

 Îmi amintesc cu nostalgie de aniversările zilelor mele de naștere de pe când eram încă copil. Fie că erau doar în familie sau între colegi, întotdeauna erau cadouri. Iar unul dintre cadouri era mereu același, cel primit de la bunica mea: un imens tort cu cremă de ciocolată. Atâta vreme cât a fost în putere, ea îmi făcea tortul, mare, dulce și frumos ornat. Și făcut în casă de mâinile ei. Deși nu sunt mare amatoare de dulciuri, duc dorul întotdeauna acelor cofeturi, fie că le primesc la ocazii festive, fie că le mănânc fără un pretext anume. Și oricât de sofisticate ar fi cadourile primite la ocazii festive, cred că unele dintre cele mai fine, delicate și... delicioase daruri sunt variatele cadouri de ciocolată. De regulă sau mai bine spus cel mai frecvent mi se oferă cadouri de ciocolată, de calitate bună, e adevărat, dar fără prea multe pretenții. Dar mărturisesc că duc dorul produselor de ciocolată fină, care ți se topește spontan în gură, umplând-o de o aromă fină. Copil fiind,...

 De luni dimineaţa, pentru două săptămâni (deocamdată!), sunt „prinsă”, ca medic coordonator, la unul dintre centrele de vaccinare din oraș. În sfârșit, acțiune!!! Îmi era dor de o campanie de vaccinare. Încă de la începutul activității mele ca medic școlar, am participat la multe campanii de vaccinare prin școli, în care administram vaccinurile din schema națională de vaccinare la sute de elevi. Deși de câțiva ani sarcina vaccinărilor a căzut exclusiv pe medicii de familie, am apucat totuși să acumulez în ani de zile experiența vaccinării a sute, mii, zeci de mii de elevi. Vaccinare și revaccinare. Toți au supraviețuit vaccinărilor, cu reacții secundare reduse atât ca număr cât și ca intensitate. În plus, au fost feriți de contactarea unor boli care puteau fi severe pe măsură ce înaintau în vârstă și care puteau da complicații severe, potențial fatale. În Roman probabil vor fi șapte echipe de vaccinare repartizare în trei centre. Eu voi face parte din una dintre ele. Programul? Zi...

 Și a început procesul de vaccinare. Cu prima linie... În care intru și eu, fiind cadru medical. Și în a doua linie va intra tatăl meu, ca fiind persoană aflată în grupa de risc, fiind vârstnic și cu boli asociate, datorate vârstei. În principiu vorbind, ambii dorim să ne vaccinăm. Avem desigur liberul arbitru, deci posibilitatea de a alege. Și avem de ales, la urma urmei, între două variante: boala sau evitarea ei prin vaccinare. 1. Boala este prima variantă. Greu de evitat în această perioadă din mai multe motive. Agentul care o provoacă este un virus. Nu un parazit, care poate fi văzut cu ochiul liber, sub lupă sau un microscop optic cu o putere de mărire nu prea mare. Nu o bacterie, care poate fi văzută la un microscop optic aflat la îndemâna oricărui laborator de analize și care în plus poate fi cultivată în laborator și identificată imediat ce apar culturile și în plus, ulterior, putându-se cerceta care antibiotic îi poate veni de hac. Ci un virus, care nu poate fi identifica...