Treceți la conținutul principal

Un nimeni!!!...

 

Dacă mă gândesc mai bine, în ultima vreme mi s-a confirmat o bănuială pe care o aveam de mulți ani și care preferam să nu fie adevărată. Nici acum nu pot accepta faptul că pentru cei aflați la conducere, la nivel local sau mai sus, sunt un NIMENI, un oarecare bun doar ca și sac de box și otreapă de spălat mizeria de pe jos, dar se pare că asta este realitatea.

În ultimii 12 ani, să zicem cu aproximație, orașul în care trăiesc și lucrez a fost condus și administrat mai bine sau mai puțin bine de reprezentanții unei anumite formațiuni politice. De fapt aceeași oameni cameleonici care au trecut dintr-o formațiune politică în alta, după cum își simțeau șansele de a-și menține același scaun în postul de conducere, măcar același loc dacă nu unul mai înalt și mai confortabil. În timp ce noi încercam să supraviețuim la un nivel extrem de scăzut de trai.

Puteam să schimbăm situația la fiecare votare. Dar cei mai mulți erau cuprinși de o (in)explicabilă lehamite, de parcă ar fi spus: „Oricum nu am pe cine alege să mă reprezinte și să-mi reprezinte interesele. Indiferent dacă îmi exprim sau nu opinia tot ajung sus în posturile călduțe aceiași oameni!!!”... Vedeau mereu aceeași parte „bună” („Au făcut mult pentru oraș!”), uitând că eram cu toții trimiși acasă pe bani mai puțini sau fără nici un ban. Și nu a fost doar o situație de moment, căci banii lipsă se vor vedea și când vom fi cu toții pensionari.

Sunt de acord că în oraș s-au făcut oarecare investiții. Dar cine era oare „la butoane” atunci când erau trimiși acasă în concedii fără plată sau cu un sfert de salariu tăiat, deși acel salariu, chiar și întreg, nu era deloc extrem de mare? Să fim oare prinși de un sindrom Stockholm, lăudându-i și promovându-i tocmai pe cei care ne-au băgat în mizerie?

Au trecut anii și încercam să supraviețuim. Deși în principiu eram de acord să îndeplinim anumite sarcini în afara cabinetului, chiar dacă nu avea nici o legătură cu ceea ce cuprindea fișa postului, în momentul în care din motive mai mult sau mai puțin obiective încercam să refuzăm politicos, fie se umbla „la sentiment”, încercând să ne determine cu binișorul să acceptăm, fie se ajungea la amenințări. Citez din memorie: „Aș putea să vacantez toate posturile și să reorganizez concurs de angajare, punând condiția ca cei angajați să îndeplinească toate sarcinile pe care le încredințăm!!!”... Serios, domnule ex-primar, ulterior deputat? Pe ce bază legală? Și ați observat că tot de atâția ani sunt singurul medic școlar din oraș? Este adevărat că în ultimii 2-3 ani s-a scos la concurs câte (doar!) un post de medic școlar pe tot orașul, deși ar mai fi loc de încă 3-4 colegi medici generaliști ca și medici școlari, dar... ciudat... sunt tot singurul medic școlar pe tot orașul. Iar situația nu s-a schimbat, poate doar salariul a mai crescut, cel puțin pe hârtie. Deși recunosc că nu sunt nici pe departe perfectă, din păcate constat că în continuare am fost șicanată, uneori chiar mai puțin justificat. Nu sunt singura care greșește, doar sunt printre puținii care sunt văzuți că greșesc și chiar sunt oarecum forțați să greșească.

De pildă... A început pandemia... La un moment dat am fost trimisă pentru o săptămână la alt loc de muncă fără să mi se spună ce am de făcut. Evident mă expuneam unui risc, deși atunci putea fi destul de mic comparativ cu ce este acum. Pe lângă asta nici nu știam ce am de făcut și cum puteam să mă protejez. În plus, teoretic vorbind, nu știu dacă aveam competențele necesare pentru o activitate în acel loc, deci putea exista riscul unor greșeli. Mi-am asumat riscul să nu mă prezint și m-am ales cu o tâiere de salariu fără să mi se explice de ce.

Ulterior am fost trimiși să efectuăm triajul la poarta spitalului. După cam o săptămână ni s-a comunicat că nu mai suntem doriți, Am fost prima care m-am retras discret. Am primit salariul întreg, dar fără sporuri și bonusuri. Tot era bine, deși iar mai pierdeam niște bani.

În mai am primit, pentru trei săptămâni altă îndatorire. Am povestit, pe scurt, aici, aici, aici și aici. Nu prea era treaba noastră să lucrăm acolo și acele lucruri, dar măcar aveam activitate, ne simțeam utili și am recuperat măcar indemnizația de hrană, nu și sporurile. Era un pas înainte, deși... personal lucrasem și fusesem pontată 8 ore pe zi ca și asistenții și cot la cot cu ei, deși programul meu de lucru era de 35 de ore pe săptămână, deci 7 ore pe zi, în medie. Deci lucrasem suplimentar o oră în plus pe zi. Dar măcar avusesem parte de liniște...

Credeți că cineva a ținut cont de asta? Eu nu am aflat nimic până acum. Prefer să cred că trebuie să fiu mulțumită că, cel puțin momentan, am parte de liniște, deși nu mi-a spus nimeni „mulțumesc” până acum în acest sens. Dar nici „îmi cer scuze pentru neplăceri”... Dar mă bucur de liniște, deși sunt sigură că sunt același NIMENI ca și până acum. Dar mă mulțumesc totuși cu un NIMENI neutru decât să mă aleg cu scandal.

De când cu pandemia citesc mult. Ascult prezentări medicale, particip la conferințe și simpozioane online. Am acumulat cât pentru 5-6 ani în tot anul acesta doar din manifestările creditate, deși am citit și urmărit înformații fără să fiu contorizată în acest sens. Doar pentru sufletul meu, căci nu întrevăd posibilitatea de a-mi folosi informațiile acumulate la ceva anume în activitatea de zi cu zi, cel puțin din câte am văzut până acum. Chiar mă gândesc ce aș vrea să demonstrez? Că îmi pot da oricând doctoratul, specializarea și primariatul? Este prea târziu pentru mine și nu mai am atâta putere să fac asta. Și nu știu dacă ar schimba cu ceva situația mea de până acum și imaginea mea în ochii celor din jur. Voi fi în continuare același NIMENI oricât de mult m-aș zbuciuma.

Pesimism? Sper că nu. Doar realism. Sper să se schimbe naibii toată situația asta, deși...

Timpul are răbdare întotdeauna. Noi nu știu dacă vom avea aceeași răbdare...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Vreau/Nu vreau să mă vaccinez

 Și a început procesul de vaccinare. Cu prima linie... În care intru și eu, fiind cadru medical. Și în a doua linie va intra tatăl meu, ca fiind persoană aflată în grupa de risc, fiind vârstnic și cu boli asociate, datorate vârstei. În principiu vorbind, ambii dorim să ne vaccinăm. Avem desigur liberul arbitru, deci posibilitatea de a alege. Și avem de ales, la urma urmei, între două variante: boala sau evitarea ei prin vaccinare. 1. Boala este prima variantă. Greu de evitat în această perioadă din mai multe motive. Agentul care o provoacă este un virus. Nu un parazit, care poate fi văzut cu ochiul liber, sub lupă sau un microscop optic cu o putere de mărire nu prea mare. Nu o bacterie, care poate fi văzută la un microscop optic aflat la îndemâna oricărui laborator de analize și care în plus poate fi cultivată în laborator și identificată imediat ce apar culturile și în plus, ulterior, putându-se cerceta care antibiotic îi poate veni de hac. Ci un virus, care nu poate fi identificat de

În fond... De ce un asemenea jurnal?

 De ce jurnal? Pentru că, printre altele, una dintre funcțiile pe care le poate avea un blog este aceea de jurnal. Nu! Nu vă gândiți la un jurnal mai mult sau mai puțin intim. Nu! Mai degrabă un soi de literatură în stil jurnalistic, ziaristic, documentar... Cam mult spus, dar.... De ce jurnal de pandemie? Pur și simplu... „la plesneală”, cum obișnuiesc să spun uneori. Adică la întâmplare. Sau poate că nu... Să ne întoarcem în urmă cu ceva luni. Mai multe luni. Poate chiar un an de zile... aproape... Pe undeva, în Extremul Orient, mai precis în China (localitatea, mai mult chiar zona nu prea are importanță), un virus nou începea să-și facă de cap. Probabil era ceva ce atacase până atunci sălbăticiunile locului, liliecii zice-se, și dintr-un moft de parazit ce vrea o diversitate într-ale gazdelor, a început să atace oamenii. Teren virgin, neexplorat, nefolosit, nepregătit să primească un asemenea atac.Ca atare, atacul a intrat ca-n brânză, cum s-ar zice. Și atacatorul a început să profi

O ChocoTelegramă - cadou din ciocolată

 Îmi amintesc cu nostalgie de aniversările zilelor mele de naștere de pe când eram încă copil. Fie că erau doar în familie sau între colegi, întotdeauna erau cadouri. Iar unul dintre cadouri era mereu același, cel primit de la bunica mea: un imens tort cu cremă de ciocolată. Atâta vreme cât a fost în putere, ea îmi făcea tortul, mare, dulce și frumos ornat. Și făcut în casă de mâinile ei. Deși nu sunt mare amatoare de dulciuri, duc dorul întotdeauna acelor cofeturi, fie că le primesc la ocazii festive, fie că le mănânc fără un pretext anume. Și oricât de sofisticate ar fi cadourile primite la ocazii festive, cred că unele dintre cele mai fine, delicate și... delicioase daruri sunt variatele cadouri de ciocolată. De regulă sau mai bine spus cel mai frecvent mi se oferă cadouri de ciocolată, de calitate bună, e adevărat, dar fără prea multe pretenții. Dar mărturisesc că duc dorul produselor de ciocolată fină, care ți se topește spontan în gură, umplând-o de o aromă fină. Copil fiind, am

Fără bani aruncați

 Niciodată de când mă știu nu am avut venituri mari în familie, cel puțin nu constant pe o perioadă mai mare de timp. S-a trăit doar din salariu, cel mult, doar pentru perioade limitate de timp, din venituri provenite din ore suplimentare. Iar nevoile familiei erau destul de mari, din ce în ce mai mari pe măsură ce trecea timpul. Singura soluție de a duce un trai decent, fără a strânge cureaua mai mult decât era necesar și fără a periclita sănătatea și imaginea generală a fiecăruia dintre noi, era să nu se cheltuie bani pe lucruri ce nu erau prioritare în acel moment. Venituri suplimentare nu se găseau la tot pasul, iar ceea ce se găsea presupunea extinderea muncii și a efortului peste o limită ce s-ar fi dovedit periculoasă pentru sănătate, întrucât ar fi putut duce la epuizare inutilă.  Ca atare, la un moment dat ne-am dat seama că se impunea o deviză de tipul #farabaniaruncati. Una dintre primele soluții de economisire a banilor era cumpărarea oricărui produs posibil la un preț cât

Baia care mă defineşte

 De ceva vreme privesc cu jind peste tot interiorul băii proprii. S-ar cere cam de multișor o reparație (aproape) capitală. Recunosc! Nu s-au mai făcut de mult timp modificări majore la nivelul băii, deși este folosită aproape la fel de frecvent ca și bucătăria. Adevărul este că umezeala destul de intensă de la acest nivel, atât cea produsă de mine cât și cu ajutorul dat de vecina de deasupra mea, a produs o vătămare destul de puternică mai ales a unei părți din tavan și nu numai. Așa că este necesar luarea urgentă de măsuri pentru a remedia degradarea băii până nu este prea târziu, în ideea că vor fi necesare mai profunde la nivelul băii și/sau reparații și în restul locuinței. Deocamdată nu este necesară schimbarea completă a gresiei și faianței din baie. Poate doar „cârpeli” pe ici pe colo. Dar, pe lângă repararea pereților și tavanului, s-ar cere și o schimbare, cel puțin parțială, a mobilierului din baie. O idee ar fi inspirația dată de mobilierul de baie de la SaviniDue , indifer

Încă departe...

 La început a fost doar o ştire de presă. O ştire ca oricare alta. Cum că, undeva în China, a apărut un virus nou care îşi extinde cu repeziciune aria de potențială răspândire a infectărilor umane. Oricăt s-ar fi încercat totuși să se treacă cu vederea acest fapt, oricât de mult s-ar fi încercat, ipotetic vorbind, să se ascundă faptele, amploarea crescută a fenomenului nu putea fi trecută cu vederea. Nu era prima molimă apărută pe pământ. Au fost de-a lungul istoriei umane dezastre de această natură care au decimat comunități întregi și au semănat spaimă și teroare. Împotriva acestor molime s-a încercat tot ce era omenește posibil, în acele vremuri pentru a stopa extinderea lor. Nu s-a reușit, dar măcar s-a încercat cu priceperea din acele vremuri. Și s-a încercat să se înțeleagă fenomenul pentru a se lupta cu mai multă eficiență.  Spitalele erau asaltate de persoane infectate. Erau pline de bolnavi în stare mai ușoară sau mai gravă, cei gravi fiind din ce în ce mai mulți. Aveau de suf

Dr. ing. Cristian Andriesei: „Modelarea pandemică între inexistență și improvizație” (II)

  Cristian Andriesei Pe fondul dimensiunii excesiv de mari a acestui articol, am decis să adopt un stil de referențiere care să ajute cititorul în identificarea punctuală și rapidă a referințelor, în consecință am inserat referințele imediat după fiecare secțiune în care sunt menționate, cu numerotare distinctă. Trebuie să menționez că ideea unui asemenea articol am avut-o încă din primăvara acestui an, atunci când am descoperit câteva referințe științifice, în speță cărți de specialitate. Acestea spuneau niște lucruri cu adevărat incredibile la acel moment, lucrurile cunoscute deja științific și, mai ales, lecțiile învățate până acum la nivel mondial din experiențele pandemice anterioare, contrastând cu puținul transmis oficial românilor și instrumentat la nivel guvernamental de-a lungul anilor cu privire la dezvoltarea unor protocoale de contracarare a virusurilor transmise pe cale respiratorie (protocoale care încă nu există la 30 de ani după Revoluția din ’89!). Da

Pandemia animalelor

 Pandemia animalelor O vulpe, farmacistă, ce nu avea talent Și ce era pe punctul să intre-n faliment, Se da de ceasul morții, de foame să nu crape Și din dificultate cu chiu cu vai să scape. Se puse deci la umbră, clocind doar gânduri hoațe, În tril de păsărele și chiorăit de mațe Și adormi de foame, ca anesteziată, Când se trezi deodată subit înviorată. Pesemne că visase cuvântu-acela magic… Și înghițind degrabă chiar și-un antinevralgic, Luă din farmacie fără regret sau frâu, Purcoi de laxative și le-aruncă în râu, Mai sus de locul unde veneau când li-era sete, În grupuri mari, jivine, să bea pe îndelete. Fugi apoi acasă și se-așeză cuminte,  În pragul farmaciei exact ca înainte. După vreo două ceasuri, porni o hărmălaie, Că fiarele în masă aveau pântecăraie Și au venit degrabă, aproape-n agonie, Să ceară tratamente și sfat la farmacie. Vulpița cea vicleană le asculta pe toate, Le întreba de dietă, de-au labele curate Și cu cinism le scoase brutal din letargie, Spunând că în mod sigu

Un parchet nou la o casă veche

 Recunosc... Au trecut ani buni de când m-am mutat „în casă nouă”. Vorba vine, este apartamentul unei mătușe, care locuia împreună cu părinții ei, adică bunicii mei. După 13 ani de când s-au mutat ei din vechea casă în noul apartament, care atunci era nou pe bune, a murit bunicul meu. După 40 de zile a murit și mătușa. A rămas ca singur locatar bunica supraviețuitoare care, simțind că nu mai are nici ea mult de trăit, a făcut demersurile necesare pentru a fi eu proprietarul de drept. După încă 8 ani a murit și ea. Ca atare, rămâneam eu proprietarul nu numai de drept ci și de fapt. Dar parcă încă nu mă trăga inima să mă mut. Parcă spiritul bunicii încă mai locuia acolo. Este drept că bunicii și mătușa, în timpul vieții lor, au întreținut și îmbunătățit apartamentul cât de bine s-a putut. Dar mai erau multe de făcut. Cum încă nu mă trăgea inima să mă mut în apartament, dar eram conștientă că o voi face într-o zi, am început, cu ajutorul părinților, să investesc mai departe în el. După po