Într-un final inevitabilul s-a produs. Au apărut primele cazuri (confirmate!) de infecție virală. Puține și oarecum „de import”, și totuși aduceau confirmarea că afecțiunea era prezentă și în România. Imediat s-a dat alarma și nu a mai durat mult și s-au luat primele măsuri: izolarea. Și au apărut primele bâlbe.
Printre primele măsuri luate a fost întreruperea cursurilor școlare, tocmai pentru a proteja copiii si adolescenții, plus că a fost una dintre primele măsuri de evitare a formărilor de aglomerații umane. Apoi a urmat izolarea la domiciliu și restricții de circulație. O lună... Apoi a doua... A fost greu, nu doar prin izolare ci mai ales prin incertitudine: până când? Lucrurile au fost ținute oarecum sub control o vreme, sau cel puțin așa a părut. Din afară se întorceau însă buluc românii care își pierduseră locurile de muncă și sursele de venit din străinătate. Nu puteau fi opriți, în primul rând pentru că era absurd să interzici unui om aflat aproape de disperare să-și găsească un loc mai bun de a supraviețui, în al doilea rând pentru că potențiala psihoză creată nu putea fi ținută sub control atât de ușor fără comunicare. Și este a naibii de greu să comunici când trebuie să faci totul cât mai repede, cât mai bine, cât mai mult. Cu atât mai mult cu cât confruntarea este cu o situație și cu un agresor despre care nu știi mai nimic: cum acționează, ce daune produce în organism și cum poate fi contracarat, și despre care trebuie să înveți din mers.
La un moment a fost evident că transmiterea bolii se face nu numai pornind de la cazurile venite din afară ci și în interiorul comunității. La început mai lent, din cel puțin două motive: unul al izolării și restricțiilor de circulație, cel de-al doilea al „mascării” cazurilor de potențială infecție, nedepistate prin testare, ca urmare a capacitâții reduse a centrelor specializate. Asta a dus la ideea că lucrurile sunt sau cel puțin pot fi ținute oarecum sub control, așa că s-a trecut la relaxarea măsurilor de izolare. Prematur? Posibil. Populația generală nu era suficient de conștientă de gravitatea situației și de posibilele riscuri. Așa că numărul de cazuri de cazuri pozitive depistate au explodat pur și simplu și nu doar prin creșterea capacității de testare.
Acum se pare că se îmbolnăvesc oamenii pe capete. Și adesea de forme grave, mai ales la vărstnici, la cei cu afectiuni deja prezente, la personalul medical epuizat de muncă. E greu, iar cei din afara sistemului adesea nu pot înțelege situația la adevărata ei față. Se îmbolnăvesc oameni și adesea destul de grav, ajungând să piardă lupta cu boala. Se îmbolnăvesc grav și mor prieteni, rude apropiate, vecini. Și cu toate acestea este dureros că mai sunt în jurul nostru persoane sceptice care nu cred în existența bolii, care nu cred că ceva rău li se poate întâmpla lor sau celor din jur. Până când?
Comentarii
Trimiteți un comentariu