Mic de statură și cu ochelari par un puști de vârsta voastră. Poate ceva mai tocilar. „Puști” nu mai sunt de mult timp, deși mi-am păstrat copilăria în suflet și oarecum în înfățișare.
Am avut o copilărie frumoasă, deși mult diferită de a voastră. Nu aveam tehnologia de care dispuneți voi, căci nu exista nici în visele mele cele mai frumoase și mai fanteziste. Dar am avut ceva cu un farmec aparte: cărți, rafturi de cărți, biblioteci de cărți. Am crescut cu cărți, mi-am deschis ochii pe cărți.
Pentru mine, țara visurilor era biblioteca cu cărți purtțnd parfumul de vechi sau mai puțin vechi. Și libraria cu cărți noi, „calde”, purtând încă parfumul aparte al tipografiei. De pe atunci le provocam coșmaruri părinților care nu mai știau cum să mă dezlipească de cărțile care mă acaparau cu totul. Lupta era aprigă, dar victoria era a mea.
Nu aveam prea multe emisiuni tv. Doar câteva ore bune... pe săptămână. 1-2 ore pe zi în timpul săptămânii, asta în vremurile bune. Doar în weekend îmi scoteam pârleala, stand mai mult la emisiuni de divertisment. Dar să nu vă închipuiți că stăteam toată ziua cu ochii lipiți de ecranul televizorului. Mai degrabă stăteam cu urechea lipită de aparatul de radio și cu ochii lipiți de cărți.
Nu aveam nevoie de o librărie pentru copii ca să-mi procur cărțile. Orice librărie era bună atâta vreme cât avea rafturile pline ... și părinții mei suficienți bani de cheltuit pe cărți. Și aici era unul dintre coșmarurile părinților, căci odată ce mă scăpau într-o librărie nu ieșeau cu mine de acolo fără câteva cărți cumpărate.
Am început să citesc, după spusele părinților, din cărți ilustrate cu povești pentru copii. Probabil că unele dintre primele astfel de povești au fost „Jupân Rănică Vulpoiul” al lui Alexandru Odobescu sau „Muc cel Mic” al lui Wilhelm Hauff. Mi le amintesc vag... Titlurile, mai puțin poveștile. Ce vremuri! Și cât de îndepărtate!
Dar prima carte de care-mi amintesc pe bune a fost un volum destul de masiv cu „Poveștile” lui Petre Ispirescu. Volum mare, cu scris mare, cu multe ilustrații. Cred că am citit poveștile acelea de nenumărate ori, căci mai puțin îmi aduc aminte de aspectul nou al cărții și mai mult mi-o aduc aminte cu un aspect ușor ponosit și cu colțurile ușor întoarse de atâta frecuș. Mă fascinau poveștile cum mă fascinează până și acum, după atâtea decenii. Lectura oricărei povești îmi stimula imaginația și creativitatea. Mă vedeam implicată în fiecare poveste în parte, în pielea oricărui personaj. Literele, cuvintele, frazele, se transformau în imagini, mișcare, sunete, culoare, mirosuri, atingeri... Pe scurt, poveștile din cărți se transformau în VIAȚĂ.
Timpul a trecut și lectura mea nu s-a mai rezumat la cărți pentru copii. Dar stilul meu de lectura a rămas același, unul pur cinematografic și mai mult decât atât, o cinematografie 3D, cu toate senzațiile posibile prezente în mintea mea.
Mama mea a plecat de mult într-o stea îndepărtată, de unde simt că îmi este alături cu sufletul. Dar tatăl meu încă trăiește. Și coșmarurile sale provocate de dorința mea de lectură și atașamentul meu meu pentru cărți s-a amplificat din ce în ce mai mult odată cu apariția librăriilor online, din care sunt tentată să cumpăr o cantitate aproape nelimitată de cărți. Apariția tehnologiei de vârf de care sunteți atrași cu toții mă fascinează și pe mine și mă folosesc de ea din plin. Dar dragostea mea cea mare rămân tot cărțile, fie clasice, fie în format electronic, pe care le-aș citi zi de zi nonstop.
Cu speranța că voi reuși să vă transmit și vouă dragostea mea pentru cărți, îmi doresc să ne putem întâlni cât de des posibil. Și vă aștept oricând în preajma mea cu dragoste...
Librarul cu papion
Comentarii
Trimiteți un comentariu